Dimitrie Paciurea

      NOTA AUTOAREI REFERATULUI

     Mi-a fost solicitat să scriu un referat cu tema "Dimitrie Paciurea" pentru a participa la un concurs organizat de liceul de artă din Cluj. Aş putea încerca să explic lungimea textului prin menţiunea că am lucrat câteva zile la el, epuizând toate sursele pe care am reuşit să pun mâna. 
    Mi-e dificil să îmi exprim părerea despre Paciurea din diverse motive. În primul rând, am tendinţa de a face comparaţie între el şi contemporanul său, Brâncuşi. Consider că Paciurea şi Brâncuşi au fost talentaţi la sculptură - la redarea formei - în egală măsură, însă, după cum îmi place mie să afirm despre ei doi, "Brâncuşi a fost cu un pas înainte faţă de Paciurea", datorită simplului fapt că el a deschis un nou drum în artă, şi anume modernitatea. În al doilea rând, Paciurea este un artist mai puţin cunoscut şi căutat, astfel că eu percep calitatea lui de deschizător de drumuri - de dascăl pentru noi talente care au urmat a fi considerate genii - mai profund decât calitatea lui de artist. În opinia mea, el este un artist care şi-a risipit talentul din cauza situaţiei sale în plan social şi material, deşi ar fi avut şansa să devină la fel de bine cotat ca alţi artişti din vremea aceea.
        În concluzie, din cauza lucrărilor sale, care mi se par oarecum neinteresante, (aceasta fiind doar o părere personală, neînsemnând că Paciurea nu a avut lucrări interesante pentru vremea aceea), personalitatea artistului mi s-a părut puţin intrigantă. Cu toate acestea, mi-am dorit să îl postez, deoarece el constituie unul dintre motivele pentru care eu m-am apucat serios de Blogging.

  

       Sculptura este o artă care a luat fiinţă şi a dăinuit în timp cu aceleaşi rosturi: artă solemnă, ceremonială. Ea s-a împărţit între nevoile rituale, cultice, impuse de credinţe – de religie, de tehnicile soterice – pe de o parte, şi nevoile mnemotehnice ale societăţii, pe de altă parte.

       Dimitrie Paciurea reprezintă o personalitate foarte importantă în istoria artei româneşti, fiind considerat primul artist expresionist al ţării şi primul sculptor care a avut o viziune monumentală. El a fost supranumit şi “Luchian al sculpturii”, datorită dedicării sale pentru sculptură; studiindu-l pe Paciurea, se poate observa că, deşi a fost unul dintre artiştii cei mai pasionaţi pentru domeniu, nu a fost apreciat la fel de mult ca alţi contemporani ai săi, cum ar fi Brâncuşi. Despre opera sa s-ar putea spune că reprezinta un punct culminant în sculptură, datorită faptului că se află la interferenţa dintre clasicism şi modernism.

       Dimitrie Paciurea s-a născut la data de 2 noiembrie 1873, in Bucuresti. Originea numelui său pare să fie macedoneană, întrucât, în dialectul macedo-român, se numeşte “baci peciure” ciobanul de rând la muls oile. Artistul era de origine modestă, fiul unui mic slujbaş comunal, Alecu Paciurea şi a soţiei sale cu zece ani mai tânără, locuind atunci în suburbia Ceauş-Radu. strada Traian. Originea rustică a acestei familii nu era foarte prielnică pentru studiul unei ocupaţii intelectuale. De-a lungul vieţii, Paciurea a studiat în mai multe şcoli. Din cauza faptului că familia sa nu i-a putut oferi o instrucţie completă, a fost înscris la Liceul “Matei Basarab” timp de doi ani, după care a urmat la Şcoala de Arte şi Meserii, unde a învăţat la secţia de mecanică din dorinţa tatălui său. După o perioadă, decide să se transfere la secţia de sculptură, unde a fost repartizat în clasa lui Vladimir Hegel, care a fost primul său mentor în această îndeletnicire. Sub îndrumarea sa a învăţat tehnica sculpturii în lemn şi a modelajului. În 1894, Paciurea nu a mai fost capabil să-şi susţină financiar studiile în ţară. Datorită ochiului său de profesor foarte bun, Hegel înţelege că are de-a face cu un talent excepţional şi îl ajută pe Paciurea, solicitând o bursă pentru studii în străinatate în numele lui. Bursa era susţinută de către Ministerul Agriculturii şi Domeniilor în anul 1895, şi prevedea studiul sculpturii şi modelajului şi perfecţionarea în arta desenului ornamental timp de trei ani în Paris, şi câte şase luni în Italia, respectiv la Munchen. Tânărul artist pleacă în Franţa în anul 1895, unde frecventează cursurile Şcolii naţionale şi speciale de arte frumoase, în paralel cu cele de arte decorative şi industriale. Directorul şcolii, profesorul de sculptură Thomas, “îi recunoaşte dispoziţii fericite” elevului său şi “îl consideră un foarte bun elev”.

       Despre arta, îndeosebi sculptura care se practica în secolul în care a trăit Paciurea, Jean Selz afirmă că “Fără să fie cu totul posibil a se vorbi de regres în legătură cu arta, se poate constata că această nostalgie a trecutului, lesne de identificat cu o speranţă de întoarcere la o epocă fericită, a acţionat, în unele perioade, în chip de frână pusă activităţilor de exprimare a gândirii artistice. Astfel, considerată din punctul de vedere al mişcării sale evolutive, dezvoltarea istorică a artei aparte ca având un ritm neregulat, comparabil cu mersul unui om care câtedodată se opreşte şi câteodată face un pas înainte, uitându-se când îndărătul lui, când în faţă. Acest ritm este cu deosebire izbitor în perioada din istoria artei care acoperă întreaga a doua jumătate a secolului XIX.”

       Se poate spune că Paciurea s-a descoperit pe sine ca artist atunci când a ajuns în Paris, datorită contactului pe care l-a luat cu mişcările de artă ale vremurilor de atunci: de avangardă, expresionism şi simbolism. În acest centru al artei europene a fost influenţat de Auguste Rodin – maestrul lui Brâncuşi – de la care a preluat câteva elemente esenţiale care se regăsesc în operele sale. De la Rodin a învăţat probabil cea mai importantă lecţie pentru viaţa sa ca şi artist, şi anume exprimarea sentimentelor, exteriorizarea, prin creaţie. El a fost atras de arta lui Rodin, în care domină dinamismul, sentimental, patima, exprimate mai mult prin atitudine şi prin jocul muşchilor decât prin gesturi.

      Instinctul artistic al lui Paciurea nu a putut fi înşelat de artificialitatea artei impresioniste practicate de epigonii lui Rodin. Este adevărat că el a preluat modelarea expresivă a suprafeţei şi modalitatea de a vedea pictural, în funcţie de efectul optic, însă el a urmărit să pună accent pe atitudinea personajelor, dincolo de aspectul lucrării. Într-una din lucrările sale din tinereţe, şi anume “Cap de copil”, care poate sta alături de lucrări cu teme similare ale lui Brâncuşi din perioada rodiniana, se poate observa întreaga concepţie a sculpturii practicată pe atunci de Paciurea. Ea poartă marca unei stilistici expresive noi, prin impreciziunea intenţionată a modelajului.

       Deşi Paciurea a fost un contemporan al lui Brâncuşi, şi a avut contact cu maestrul acestuia, stilurile lor  nu se aseamană aproape deloc. Este drept că sculptura românească le-a dat amândurora, o dată cu lecţia de proiectare tridimensională a gândirii plastic, cel dintâi impuls spre un tip de creaţie, dar, cu toate acestea, cei doi mari artişti au fost orientaţi în mod diferit către creaţie. Paciurea este tipologic opus lui Brâncuşi, oferind o operă la acelaşi nivel cu a sa. Cei doi abordează teme diferite; Brâncuşi optează pentru subiecte mai apropiate de laic, cum ar fi în lucrările “Sărutul” sau “Cuminţenia pământului”, pe care le tratează într-un mod ce le face să pară desprinse de realitate, simplificate până la esenţa pură, pe când Paciurea optează pentru subiecte aparte – mitologice şi fantastice, cum ar fi în ciclul de “Himere” sau “Gigantul” din ansamblul din Parcul Carol, pe care le tratează într-un mod reprezentaţional, apropiindu-le de realitatea înconjurătoare, în ciuda inexistenţei lor. S-ar putea spune că opera lui Brancuşi este diferită de cea a lui Paciurea deoarece fiecare a preluat elemente distincte de la maestrul Rodin: cel dintâi, temele, cum ar fi “Sărutul”, iar cel din urmă, modul de reprezentare a formelor, de exemplu trăsaturile “Gigantului”, care se aseamănă cu cele ale personajelor din lucrarea “Sărutul” a lui Rodin.

       Înainte de anul 1900, Paciurea este nevoit să se întoarcă în ţară, îngrijorat de satisfacerea serviciului militar, amânat de mai multe ori. În primii ani de luat contact cu viaţa civilă, industria busturilor funerare i-a deschis cu generozitate braţele, fiind nevoit să sculpteze după fotografii portrete convenţionale şi lipsite de interes artistic, asemenea altor artişti români. Un document rămas atestă că, la începutul anului 1905, la data de 3 februarie, Paciurea acceptă să realizeze un bust al defunctului N. Perlea, comandat de văduva acestuia. I s-a oferit, pentru început, un sfert din suma totală de 2.000 de lei, care a trebuit să acopere şi costurile turnării în bronz. Banii cheltuiţi pentru realizarea bustului erau 580 de lei, adică mai mult decât avansul primit, ceea ce arată cât de dezavantajat a fost în punctul acesta al vieţii.

       Prima comandă foarte serioasă pe care a primit-o artistul a fost “Gigantul”. În anul 1906, coaliţia burghezo-moşierească voia să facă o demonstraţie de forţă, să-şi arate realizările din cei patruzeci de ani de domnie ai lui Carol I. Hegel a avut iniţiativa de a-l promova pe artistul proaspăt întors de la studii în străinătate. Pentru grota parcului Filaret (mai târziu, Parcul Libertăţii iar astăzi, Parcul Carol), unde urma să se ţină expoziţia, Parciurea urma să realizeze un proiect gigantic alături de alţi artişti. La marginea dinspre sud a lacului a fost expus ansamblul statuar care reprezintă “Legenda jepilor”. Acest grup era organizat astfel încât lacul să reflecte imaginea unei peşteri păzite de doi giganţi puternici, cu privirile îndreptate spre trupul nud al unei femei adormite. Legenda spune că, în jocul ei, tânăra s-a aruncat în apă, urmând ca acela care o va salva să îi devină soţ; cei doi uriaşi îi întruchipează pe fraţii rivali, care s-au pândit unul pe celălalt, lăsand-o să se înece. Ulterior, pe vremea comunismului, peştera care făcea parte din ansamblu a fost distrusă, iar giganţii au fost mutaţi într-o parte şi în alta a aleii principale, privind de la intrarea în parc spre mausoleu, cel din dreapta fiind al lui Paciurea, iar cel din stânga, al colegului său de generaţie, Fritz Storck.

         “Gigantul” lui Paciurea aminteşte, prin reprezentarea sa, de arta antică grecească, acesta fiind unul dintre elementele preluate de la Auguste Rodin. Se poate observa că artistul a studiat foarte mult anatomia corpului uman, fapt ce reiese din redarea foarte precisă a musculaturii proeminente şi proporţiilor armonioase ale nudului. El îşi dovedeşte priceperea prin redarea unei posturi ale corpului extrem de dificile, şi contorsionate, aşa cum a fost realizată, de exemplu, lucrarea “Discobolul” a lui Miron. De asemenea, atât redarea detaliată a musculaturii, cât şi modul în care a realizat sculptura, nefiind desprinsă în totalitate de blocul de piatră, aminteşte subtil de operele realizate de Michelangelo în timpul ultimei perioade ale carierei sale artistice, în care a început să aibă influenţe manieriste. Din schiţele lui Paciurea reiese că acesta era preocupat de mai mult timp de această temă. Un subiect ca acesta îi era necesar pentru manifestarea adevăratului talent şi punerea în valoare a temperamentului melancolic, care îl împingea să realizeze opera titanice. Pe lângă faptul că a avut un model foarte bun, Paciurea a reuşit mult mai mult decât redarea precisă a nudului bărbătesc, “Gigantul” nefiind frumos numai datorită exactităţii execuţiei. Această precizie anatomică se află în concordanţă cu emoţia pe care artistul vrea s-o transmită, fiind limbajul cu ajutorul căruia a concretizat sentimentul eroic al revoltei.

          Această operă nu este monumentală numai datorită proporţiilor, ci şi concepţiei. Personajul este supus unei tensiuni sfâşietoare, unei torsiuni dramatice. Prin sculptură, artistul şi-a transmis setae de acţiuni eroice şi de înfăptuire creatoare. Un alt sens în care ar putea fi interpretată opera “Gigantul”, este ca efortul epocii întregi de a se elibera de moştenirea grea a trecutului. Din cauza multitudinii de simboluri şi idei prezente în această lucrare, nu putem şti cu foarte mare exactitate la ce se referă ea, având posibilitatea doar de a deduce.

          Oscar Han, unul dintre elevii lui Paciurea, a afirmat, într-o broşură pe care a scris-o în 1935, că “Gigantul din piatră al lui Paciurea, înmărmurit în faţa frumoasei din peşteră, într-o încordare supraomenească, desfăşoară toată splendoarea corpului uman. Celălalt, indiferent, în poză de model, inanimat, reaminteşte fotografic figura lui Matei Chirlov, fost model la Belle Arte.”.

          De-a lungul carierei sale, Paciurea a participat la expoziţii naţionale şi internaţionale. Cele mai importante au fost cele de la Munchen din 1913, Paris din 1925 şi Bruxelles din 1930. El şi-a prezentat operele în expoziţii personale în Bucureşti, în 1907, 1922 si 1930.

         Sinceritatea şi seriozitatea artei lui Paciurea contrastează cu falsitatea şi convenţionalismul de care dau dovadă majoritatea lucrărilor ce se expuneau pe atunci, astfel că artistul participă la expoziţia din 1907 a societăţii “Tinerimea artistică“ cu un studiu de dimensiuni reduse al “Gigantului”. În “Literatura şi arta română”, cronicarul N. Petraşcu, care se semnează cu pseudonimul “Sanzio”, scrie: “O revelaţie pentru noi în această expoziţie este sculptorul Dimitrie Paciurea, artist de o reală valoare, Fragmentul “studiu de om” pentru cascada expoziţiei, e de o ştiinţă de modelaj, de un pitoresc, cum poate până astăzi nu s-a făcut nimic de nici un sculptor de la noi”.

         Dimitrie Paciurea a fost unul dintre fondatorii Societăţii “Arta Romanească”, la ale cărei expoziţii a participat până în 1924.

         Întreaga operă a artistului se poate împărţi pe mai multe categorii: monumentală, portretistică, funerară şi fantastică, adică seria himerelor. În ceea ce priveşte arta monumentală, Paciurea a realizat proiecte cum ar fi acela pentru Monumentul Unirii sau cel al lui Mihai Eminescu. Ambele opere menţionate se află doar la stadiul de machete, Monumentul Unirii fiind conceput pentru un concurs lansat de Spiru Haret, pe care Paciurea l-a câştigat. Macheta proiectului prezentată de el a fost foarte deosebită de tot ceea ce se prezentase până atunci. Nu este o alegorie banală cu personaje feminine, care-şi dau mâna, ci un simbol interpretat într-un mod neobişnuit: zimbrul Moldovei şi acvila Ţării Româneşti, compun un grup animalier plin de avânt. Toată compoziţia debordează dinamism, neavând niciun element tradiţional. Ceea ce constituie o problemă, totuşi, în afara cazului în care sculptorul a facut-o înadins, este basorelieful cu care Paciurea a decorat soclul sculpturii, care reprezintă o friză de dansatoare, care presupune repetarea obositoare a aceleiaşi siluete.  

         Din opera sa funerară este demn de menţionat basorelieful lung de 2,5 metri, datând din anul 1911, cu tema Adormirea Maicii Domnului, în care se observă influenţa picturii bizantine, datorită spiritualităţii şi stilului în care sunt redate personajele. Această sculptură a fost făcută pentru cavoul familiei Stolojan. Ceea ce face special această lucrare este faptul că ea poartă cu sine o contradicţie, şi anume între schema hieratică a bizantinismului şi exigenţele masei tridimensionale cu volumetrie precisă. O altă operă funerară importantă este “Crist incoronat cu spini”, care se află în cimitirul Bellu. Această lucrare i-a fost comandată în 1907, de către C. N. Paulescu, având dimensiunea de 58 de centimentri.

         Genul în care a excelat Dimitrie Paciurea a fost portretul. Majoritatea lucrărilor pe care le-a realizat de-a lungul vieţii au fost portretele unor contemporani cu el, cum ar fi Ştefan Luchian sau Bogdan Petriceicu Haşdeu, dar şi ale unor personalităţi universale. Unii critici de artă sunt de părere că artistul “şi-a risipit talentul” făcând asta. Un proiect important de portretistică la care a participat Paciurea a fost realizarea unui număr de busturi pentru foaierul Teatrului Naţional, alături de Frederic Storck, Oscar Spaethe şi Cornel Medrea. Lucrările realizate de Paciurea sunt busturile lui Ibsen, Tolstoi, Shakespeare, Ion Heliade Radulescu şi Constantin Nottara.

          La aceeaşi expoziţie din 1907 a “Tinerimii artistice” menţionată anterior, Paciurea expune portretul fratelui său, Vasile Paciurea, actorul de la Teatrul Naţional din Bucureşti, care se află în prezent la Muzeul de artă al Republicii. Acest portret are pentru noi o dubla valoare: pe de o parte este opera lui Paciurea, pe de alta este un document, deoarece nu se poate observa nicăieri mai bine diferenţa dintre personalitatea celor doi fraţi, care reiese din expresia feţei, surprinsă atât de bine de artist. Portretul lui Vasile Paciurea are trăsături asemănătoare cu ale lui Dimitrie, şi anume o figură fină, în planuri multiple, cu bărbie nu prea proeminentă, punctată de o adâncitură a osului la mijloc. Diferenţa dintre cei doi este, însă, impasibilitatea sculptorului faţă de mobilitatea figurii actorului.

          Paciurea este considerat priceput în domeniul portretisticii în primul rând datorită talentului său pentru surprinderea stării psihologice a personajelor reprezentate, dincolo de redarea foarte corectă a fizionomiei. Una din lucrările sale de portretistică demnă de menţionat este “Cap de fata”, realizată din gips patinat, datând din secolul al XIX-lea. Personajul feminin are o coafură specifică perioadei de atunci; se remarcă atât trăsăturile fine ale feţei, cât şi expresivitatea ei, personajul având o atitudine uşor romantică. Un alt portret edificator pentru caracteristicile menţionate anterior este cel al lui Eugen Voinescu, realizat tot din gips. Acesta, în schimb, a fost tratat într-un mod mai impetuos, cu un modelaj de umbre şi lumini care amintesc de impresionism; fizionomia personajului degajă superioritate, impunere.

          Cea mai importantă parte a creaţiei sale, totuşi, o reprezintă arta fantastică, adică seria himerelor, dintre care se enumeră “Himera văzduhului”, “Himera pământului”, “Himera apei” şi “Himera nopţii”.

          Paciurea a ajuns la un moment dat în viaţa lui să fie dezamăgit de societate şi s-a lăsat cuprins de nişte stări de depresie, care l-au determinat să creeze aceste fiinţe fantastice. Acest lucru demonstrează ceea ce a învăţat el de la mentorii săi, şi ceea ce a transmis mai departe ca şi mentor, adică exteriorizarea sentimentelor prin sculptură. Himerele sunt o întruchipare a durerii pe care el a simţit-o în această perioadă a vieţii. Această serie de lucrări conţine foarte multe simboluri şi metafore; personajele sunt redate într-o manieră suprarealistă, ilustrând experienţa dramatică a existenţei umane şi sentimente precum singurătatea şi disperarea. Modelajul este vibrant şi nervos, iar volumele conţin structuri divergente; există o tensiune şi un contrast între spaţiile goale şi cele pline. Ciclul de lucrări cu personaje fantastice i-au conferit lui Paciurea imaginea artistului-geniu, care a ajuns la ruperea completă de realitate în urma tensiunilor interioare şi suferinţelor.

          Fiecare himeră din seria de lucrări conţine o caracteristică edificatoare pentru numele dat de către artist. De asemenea, fiecare dintre ele are un chip uman nedistorsionat în niciun fel, ataşat unui corp fantastic.

         “Himera văzduhului” este o compoziţie care se încadrează într-o formă înaltă şi îngustă. Această caracteristică, împreună cu aripile ataşate, exprimă zborul, desprinderea de lumea pamântească; arată faptul că acea himeră este la înălţime, adică undeva pierdută în văzduh. Formele alungite pe care artistul i le-a conferit îi dau un aspect de graţie, iar aripile desfăcute exprimă libertatea. Poziţia corpului o face să pară că ar vrea să se desprindă de suportul pe care stă, sa îşi ia zborul. Postura arcuită a gâtului extrem de alungit degajă graţia şi ne induce ideea că personajul se află într-o lume superioară. Fragmentarea circulară a suportului pe care sta poate exprima faptul că himera se află la un nivel mai înalt, având în vedere că este reprezentată stând pe ultimul fragment. Toate aceste trăsături ne duc, într-adevăr, cu gândul la văzduh, la dorinţa de libertate.

         “Himera apei” este unul dintre personajele cu cea mai vagă reprezentare, ale cărei caracteristici edificatoare pentru nume sunt greu de identificat. Această operă este bustul unui personaj, compoziţie construită pe o linie oblică. Se pot observa din nou calităţile de portretist ale lui Paciurea, datorită modului de redare a fizionomiei personajului. Reprezentarea sa până la umeri şi poziţia aplecată în faţă lasă impresia că himera este “scufundată” în apa şi se chinuie să înoate înainte, luându-şi un elan puternic. Părul dat pe spate şi foarte lipit de cap şi de gât exprimă faptul că este umed. Figura personajului exprimă chinul prin care trece încercând să înoate, faţa sa degajând, în acelaşi timp, ambiţie, concentrare şi o uşoară nervozitate. Este foarte interesant modul în care Paciurea a lăsat suportul pe care stă personajul extrem de nefinisat, de dur.

         “Himera pământului” este una dintre cele mai cunoscute himere ale lui Paciurea. Compoziţia se poate încadra într-un dreptunghi, exprimând stabilitatea şi legătura cu pământul exprimat prin suportul lucrării. Paciurea a reprezentat această himeră sub forma unei creaturi care se târăşte, având doar două mâini pentru sprijin în partea anterioară a corpului şi un fel de coadă de şarpe în partea posterioară. Corpul personajului se sprijină pe o piatră. Poziţia corpului himerei ne dă impresia că ea ar vrea să evadeze din compoziţie, datorită modului în care ea se sprijină pe mâinile din faţă şi îşi înalţă gâtul, încercând să atingă lumea superioară. Datorită posibilităţii acesteia de a ajunge la un nivel mai înalt doar temporar, fizionomia personajului exprimă extazul, fericirea.

         “Himera nopţii” este probabil cea mai interesantă dintre toate, datorită modului de reprezentare sub forma unei combinaţii de pasăre nocturnă cu elemente umane. Ea este redată sub forma unei bufniţe, sub “carapacea” căreia se ascunde o persoană, datorită feţei care este sculptată mai spre interior şi sânilor care, în mod normal, nu şi-ar avea rostul pe pieptul unei păsări. Corpul bufniţei este alcătuit din forme poligonale sau suprafeţe scobite care redau penajul păsării. Fizionomia feţei himerei este asemănătoare cu cea a unei bufniţe, însă este transfigurată într-un chip uman, şi anume ochii sunt măriţi şi amintesc de ochii bufniţelor, cu toate acestea având o formă asemănătoare cu cea a oamenilor sau faptul că buzele sunt pronunţate, asemenea ciocului unei păsări. Modul în care faţa personajului este realizată înspre interior poate exprima introvertire, sau teama de a avea contactul cu privitorul, fiind un element edificator pentru numele operei.

          O altă “Himeră” a lui Paciurea care se află în prezent la Institutul “Henry Moore” din Leeds întruchipează un fel de combinaţie între două dintre himerele prezentate anterior şi este, probabil, una dintre cele mai interesante opere ale sale, datorită tensiunii create de raportul dintre spaţiul umplut şi spaţiul gol. De la “Himera văzduhului” a preluat gâtul alungit şi arcuit şi de la “Himera pământului”, braţele sprijinite de suportul în formă de piatră. Ceea ce este unic, în schimb, la această lucrare în comparaţie cu celelalte, este trupul extrem de subţire, şi extrem de contorsionat, care are trunchiul aproape la fel de lung ca şi gâtul.

           Pe lângă nume şi elementele edificatoare pentru nume, care sunt unice, “Himera văzduhului” , “Himera pământului” şi “Himera apei” au un punct comun. Personajele din toate cele trei opere sunt redate privind undeva în sus, încercând, parcă, să ajungă la un nivel superior, sau să evadeze.

            Aceste himere au facut ca Paciurea să fie considerat primul artist expresionist, datorită noutăţii atât reprezentării, cât şi a temelor. Este clar că el a adus o serie de inovaţii în sculptura romanească, făcând un pas spre modernitate.

            Incă de la primele lucrări ale sale, Dimitrie Paciurea s-a desprins de formulele academizante care erau respectate foarte mult de contemporanii săi. El a avut o viziune inovatoare, care i-a permis transpunerea unor subiecte tradiţionale vechi sau mitologice într-o manieră nouă, captivantă. El amplifică sensurile realului prin montaje neaşteptate, cu program simbolic, sau prin crearea unor fiinţe fantastice. Datorită faptului că a fost atras de arta impresionistă, el a modelat formele expresiv, ghidându-se după efectul optic oferit de acestea. Drumul pe care îl parcurge Paciurea de la începutul carierei sale artistice până la sfârşit conţine o serie de transformări, ajungând de la impresionismul subiectiv, la impresionismul magic, prin care temele abordate depăşesc sfera realului.

           Ceea ce preia el din jurul său sunt elemente de compoziţie simbolistă, modelajul fin şi sensibil al sculpturii impresioniste, jocul curbelor începutului de secol al XX-lea, folosindu-le în scopul de a crea o artă proprie, nu de a copia ceea ce s-a mai facut, dovadă fiind sculpturile cu tematică şi reprezentare unică.

           Printre toate lucrările menţionate anterior, de-a lungul vieţii sale a mai realizat şi alte sculpturi importante, precum “Sfinxul” şi “Zeul războiului” – care au o tematică asemănătoare “Himerelor”, datând aproximativ din aceeaşi perioadă, frontonul Muzeului “Grigore Antipa” din Bucureşti, “Omul primitiv” şi a participat la realizarea decorului statuar de pe Arcul de Triumf din capitală.

           Pe lângă creaţia artistică, Dimitrie Paciurea mai deţinea catedra de sculptură a Şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti şi postul de custode al Muzeului “Theodor Aman”, unde şi-a organizat un atelier de sculptură. Unul dintre cei mai de success elevi pe care i-a avut artistul a fost Ion Irimescu.

           Acest artist care a trăit mai bine de un secol şi care a lăsat ţării noastre o serie de sculpturi absolut superbe descria modul în care maestrul explica, în povestirile sale. El îşi amintea cu mare plăcere de vremea studenţiei, evocându-l cu respect şi cu multă dragoste pe Paciurea. Ion Irimescu spunea că pe el îl fascina contactul cu marii artişti, în special cu Dimitrie Paciurea. Încă de când era elev în Fălticeni se gândea să urmeze Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti. Acolo a devenit discipolul lui Paciurea. Irimescu il evocă pe artist ca având un aer blând, nişte ochi pătrunzători şi albaştri şi lipsit de orice pedanterie profesională; spunea că trecea absent printre studenţi, absorbit într-o lume numai a sa. Îl descria ca fiind singuratic şi simplu, intrând în atelier timid dar devenind îndată preocupat de ce făceau discipolii săi. Era un om exigent care dădea o atenţie deosebită detaliilor, intrarea lui în sală provocandu-le emoţii tinerilor sculptori ale căror opere urmau a fi evaluate. Se pierdea cu firea atunci când vedea o lucrare care era greşit construită, lipsită de expresivitate, începând corectura cu o bucată de lemn pe care elevii se asigurau s-o aibă tot timpul la dispoziţie. La început, nu spunea nimic, urmând ca după aceea să vorbească încet, fiind ascultat cu mare fascinaţie de discipoli. Irimescu relatează că Paciurea le explica importanţa cunoaşterii anatomiei umane, respectarea planurilor, necesitatea etalării lucrării în spaţiu. După terminarea corecturilor îşi privea elevii, încercând să observe dacă sunt descurajaţi sau nu, după care se îndrepta spre uşă şi îi saluta scurt, părăsind sala. Irimescu îl descria pe Paciurea ca fiind un om dificil, care vorbeşte puţin; el susţinea că trebuia să iubeşti sculptura înainte de toate pentru a reuşi să-l înţelegi pe marele artist. Profesorul îi învăţa cât de important este să transpui emoţii în sculptură: înţelegerea lumii şi a vieţii, intimitatea conştiinţei, frumuseţea, forţele lăuntrice. Avea un discurs pedagogic nu foarte bogat, fiind concis şi plin de profunzime; Paciurea era profesorul care impunea respect. În finalul evocării sale, Irimescu afirma despre atelierul lui Paciurea, pe care s-a străduit enorm să-l obţină prin concurs, reuşind în cele din urmă: “Atelierul este un templu al gândirilor creatoare, unde dimineaţa intri înflăcărat de iluzii şi speranţe, iar seara îl parăseşti, adeseori copleşit de înfrângere, având totuşi speranţa că poate vei reuşi mâine”.

           Una dintre temele pe care Irimescu o preia de la Paciurea este chiar cea a “Himerelor”. Putem observa însă diferenţa dintre discipol şi maestru: Irimescu a facut himere mai simplificate şi mai puţin monstruoase decât Paciurea, care degajă o altfel de atmosferă, ceea ce arată că elevul său a transpus în sculptură propriile sale sentimente. Cu toate acestea, există puncte comune pe care le au operele lor. Dacă ne-am lega de modul în care a conceput Paciurea “Himera văzduhului” şi acea “Himeră” cu trupul contorsionat şi modul în care a conceput Irimescu “Himera nopţii” într-o schiţă de desen, putem observa asemănări precum aripile – deşi sunt reprezentate diferit, alungirea trunchiului, forma părţii de sus atât a membrelor anterioare, cât şi a celor posterioare, şi îndreptarea capului în sus. O altă asemănare nu numai între himere, ci între opera lui Paciurea şi a lui Irimescu în general, o reprezintă liniile ondulatorii cu care sunt construite volumele în spaţiu. Aceste asemănări arată influenţa pe care a avut-o profesorul asupra elevului şi capacitatea de a transmite mai departe o îndeletnicire.

          Acest mare artist s-a stins din viaţă la data de 14 iulie 1932, în Bucureşti, lăsând ţării noastre un important patrimoniu cultural.

          Dimitrie Paciurea nu este un artist extrem de cunoscut dar din toată activitatea sa artistică şi pedagogică putem să realizăm importanţa sa în istoria artei. La fel cum spunea şi maestrul Irimescu, el a fost un deschizător de drumuri pentru multe tinere talente.

          Atât colecţia de “Himere” pe care ne-a lăsat-o, cât şi discipolii care au ajuns foarte sus în ierarhia artiştilor, au fost esenţiale în dezvoltarea şi modernizarea sculpturii româneşti. Paciurea este un sculptor demn de menţionat, deoarece a avut o contribuţie foarte importantă în arta romanească.